Motivația PHS: Speranța — Conducătorul profund al minții și transferul ei
Natura speranței în sistemul primar de sănătate
În sistemul primar de sănătate, Motivația este prima dintre cele șase săgeți variabile și este cea care oferă corpului-mintei cea mai profundă propulsie. Fiecare ființă umană este condusă de una dintre cele două motivații fundamentale: Speranță sau Frica. Acestea nu sunt preferințe psihologice; sunt orientări biologico-mecanice ale vehiculului mental. Când Motivația este Speranță, mintea este orientată spre viitor, spre posibilitate și spre ceea ce încă nu s-a manifestat. Speranța este motorul profund care propulsează narațiunea sinelui înainte, ajungând întotdeauna dincolo de marginea cunoscută a experienței.
În terminologia PHS, Hope aparține părții dreapta sau conștientă a axei Motivație, aliniându-se cu Observator. Este calitatea conștiinței care urmărește, anticipează și așteaptă un viitor care este construit de propria proiecție a minții. Persoana motivată de speranță nu este mișcată de amenințare, ci de potențial. Mintea lor întreabă continuu: „Ce este posibil?” și, mai important, „Ce ar fi dacă?”
Speranța ca motorul profund al minții
PHS înțelege mintea nu ca o singură facultate, ci ca o relație între centrii Cap și Ajna, care operează prin centrul Gâtului ca vehicul al transferului. Speranța este motorul care alimentează acest circuit. Fără motivație, capul nu ar genera întrebări, iar ajna nu ar formula concepte; fără speranță, gâtul nu ar avea nimic de proiectat înainte.
Speranța este profundă deoarece funcționează sub o strategie conștientă. Este orientarea pre-verbală, pre-strategică a minții. Chiar și atunci când mintea conștientă a unei persoane motivate de speranță vorbește în termeni de probleme, motorul de bază este întotdeauna o convingere implicită că există o configurație mai bună și este accesibilă. Aceasta este profund diferită de frică, care este defensivă și orientată spre păstrarea a ceea ce este deja.
Mecanismul de transfer
PHS învață că mintea nu este sănătoasă atunci când este lăsată în abstracție. Câmpul mental trebuie să fie transferat în corp, în mediu, în acțiune și în celelalte sisteme tattvice și sociale. Speranța este unică în modul în care efectuează acest transfer. Se transferă înainte în timp. O minte condusă de speranță ia materia primă a prezentului - senzație, memorie, contact - și o proiectează într-o imagine viitoare, apoi încearcă să aducă acea imagine înapoi în prezent prin gât (vorbire, voință, manifestare) și prin corp (acțiune, gust, apetit, contact).
Capcana celor motivați de speranță este transferul neîntemeiat - proiectând posibilități pe care corpul și mediul nu le pot suporta. Acest lucru generează frustrare, supra-activitate mentală și faimoasa temă de non-sine a celor motivați de speranță: „Nu obțin ceea ce vreau”; ceea ce este, de fapt, „nu îmi transfer corect speranța în sistemul adecvat”.
Trăirea corectă a speranței
Speranța este sănătoasă când este filtrată prin Strategie și Autoritate. Mintea condusă de speranță, atunci când funcționează în starea sa corectă de PHS, nu își forțează proiecțiile asupra realității. În schimb, acesta:
- Generează posibilități cu răbdare, mai degrabă decât să apuce.
- Transferă mai întâi posibilitatea în mediu și în corp, nu direct în relație sau vorbire.
- Folosește gâtul ca receptor, precum și ca transmițător, permițând ca viitorul să fie confirmat de câmp.
- Împrechează speranța cu determinarea corectă (Observator sau Observat), astfel încât proiecția să aibă o orientare sigură.
Distorsiunea nu a sinelui
Când speranța este direcționată greșit, devine o căutare frenetică: urmărirea următoarei experiențe, următorul profesor, următoarea relație, următorul orizont. Energia mentală se transferă prea repede, sărind peste corpul și mediul înconjurător, sărind direct din cap către alte persoane. Aceasta este semnătura speranței distorsionate - și este corectată nu prin abandonarea speranței, ci prin încetinirea transferului, întemeierea posibilității în celulă,acasă, pământul, hrana și momentul corect dictat de Autoritatea Interioară.
Speranța, transferată corect, este cel mai puternic aliat al minții în sistemul primar de sănătate. Este motorul profund care, atunci când este onorat, menține întregul organism în mișcare spre sănătate ca expresie a devenirii.